Au trecut 51 de ani de la dezastrul de la Certej (județul Hunedoara), soldat cu peste 100 de victime omenești. Mulți dintre cei care au murit ori au fost grav răniți au fost copii, proveniți din familiile muncitorilor care locuiau în blocurile de la poalele iazului.
Printre martorii accidentului minier din dimineața de 30 octombrie 1971 s-a numărat și Lucica Muntean, în prezent senatoare PNL de Hunedoara, pe atunci elevă de liceu. Ea a povestit într-o postare pe pagina sa de Facebook drama pe care a trăit-o în spitalul în care au fost aduși mulți dintre copiii răniți grav, după ce iazul de steril al exploatării miniere s-a prăvălit și a distrus blocurile în care aceștia locuiau.
A doua zi după tragedie, povestește Lucica Muntean – care avea atunci vârsta de 15 ani – se afla în spitalul din Deva, unde fusese operată cu o seară înainte, după un accident petrecut pe terenul de sport.
„Dimineața, când m-am trezit, în patul de lângă mine am văzut un copilaș de vreo cinci ani, pansat la ochi, care plângea strigând-o pe mama lui. În salon erau și alți pacienți noi care păreau că au suferințe foarte mari. Ușa salonului se deschidea mereu și oameni disperați intrau și se uitau la cei din paturi, căutând parcă pe cineva. Așa am aflat că undeva foarte aproape de Deva avusese loc o tragedie. Că la Certej se rupsese digul de la exploatarea minieră și o mare de nămol s-a revărsat înghițind casele din apropiere”, scrie parlamentarul.
O asistentă a luat-o de braț și i-a spus să aibă puțină grijă de copilul grav rănit la ochi.
„M-am așezat lângă copilaș și am aflat că-l cheamă Penică. L-am ținut de mâini ca să nu-și ia pansamentul de la ochi și l-am mângâiat. Mama ta o să vină, îi spuneam. Nu mai plânge! Merg la geam să o chem! Și chiar m-am dus la fereastra salonului, unde am încremenit. Curtea din spatele spitalului era plină de sicrie. ”Pleacă de la geam!” a strigat cineva din curte. Și am plecat. Am ieșit pe coridor și am văzut oameni plângând și alergând în căutarea celor dragi. Apoi o femeie a intrat în salonul nostru și s-a dus direct la patul lui Penică. Eu m-am bucurat, crezând că e mama lui. Dar nu era! Femeia își căuta copilul și văzând că nu e el, a început să plângă și să-i întrebe pe cei din salon dacă nu i-au văzut copilul. Unii puteau vorbi și alții nu”, a relatat Lucica Muntean.
După două zile petrecute lângă Penică, eleva s-a trezit a treia zi văzând gol patul de lângă ea. A întrebat ce se întâmplase cu copilul, însă nimeni dintre asistentele medicale nu a vrut să îi răspundă.
„Am plâns, crezând că Penică al meu pățise ceva grav și nimeni nu voia să-mi spună. Nu am aflat niciodată! Am fost externată în aceeași zi și mutată la infirmeria liceului. Multă vreme mi-am mângâiat sufletul de copil sperând că Penică e bine, că l-a găsit mama lui și că e sănătos și fericit. Asta vreau să cred și acum! Ceea ce am aflat în schimb, a fost faptul că mulți dintre cei internați au fost duși în sicriele din spatele spitalului”, a relatat aceasta.
În 30 octombrie 1971, la ora 5,00 dimineaţa, barajul iazului de decantare al exploatării miniere Certej a cedat, iar aproape 300.000 cubi de steril s-au prăvălit peste comună, distrugând complet, în câteva minte, zeci de gospodării, șase blocuri și un cămin de nefamiliști ridicate cu câțiva ani în urmă pentru familiile muncitorilor.
Potrivit dosarului de anchetă al dezastrului de la Certej, cel puțin 89 de oameni, mulți dintre ei copii, au murit, cei mai mulţi fiind surprinşi în timp ce dormeau în blocurile muncitoreşti. Alți aproape 80 de oameni au fost răniți.
